Despre muzica clasică indiană

 

Este una dintre cele mai rafinate arte în India, având o tradiție milenară și un profund caracter sacru. Își află începuturile în perioada vedică timpurie, cu mii de ani înaintea erei noastre. Vedele erau recitate și intonate în sanscrită, iar Sama Veda este în întregime dedicată muzicii și descrierii diferitelor instrumente existente la acea vreme.

Potrivit tradiției indiene, muzica a luat naștere odată cu crearea universului, din sunetul primordial Aum, Naad sau „Cuvânt”, ceea ce îi conferă statutul de limbaj universal având o dimensiune divină. Dincolo de sistemul elaborat al modurilor și al improvizațiilor, particularitatea muzicii clasice indiene stă în dimensiunea divină atribuită ei. Muzica indiană este considerată a fi o cale către cunoașterea sinelui și a lui Dumnezeu, o sadhana (meditație) către ceea ce indienii numesc Moksha sau „Eliberare”. Melodiile și ritmurile sunt mijloacele prin care artistul susține și realizează dialogul cu Divinitatea, purtând auditoriul spre noi dimensiuni ale acestei comunicări devenite act de venerare.

Elementele de bază în muzica clasică indiană sunt sistemul melodic, reprezentat de:

- Raga (scări muzicale sau structuri melodice compuse din sunete aflate într-o ordine bine determinată, având principii proprii şi particularităţi specifice conferite de modul în care este dezvoltat și înfrumusețat fiecare sunet, prin diferite ornamente și tehnici speciale); 

- Tala, sistemul ritmic, care este diferit de sistemul ritmic european prin structura sa deosebită. Astfel, el este structurat în cicluri de 10, 12, 14, 16 timpi, fiecare având caracteristici proprii și purtând o denumire specifică. 

Atât Raga cât și Tala şi-au păstrat forma şi puritatea timp de mii de ani şi au fost transmise pe cale orală, fiind cântate şi astăzi.

 

Structura unui Raga cuprinde mai multe părţi:

 

Alap: O introducere în care artistul încearcă să exprime starea emoţională specifică, definitorie a Rag-ului. Alap-ul nu are ritm şi începe într-o stare de pace şi seninătate, care treptat îşi schimbă dinamica, ajungând până la o adevărată exaltare. Această primă parte este considerată cartea de vizită a interpretului şi cea mai importantă parte a rag-ului, ea dezvăluind prin tehnica şi talentul muzicianului toată frumuseţea, subtilitatea şi profunzimea unui raga.

Jod: În această parte artistul continuă să creeze spontan combinaţii melodice şi armonice de note. Spre deosebire de Alap, acum apare ritmul de tip Laya (similar bătăilor inimii), ceea ce conferă acestei părţi un efect profund liniştitor, dincolo de emoţia transmisă.

Jhala: Este partea cea mai alertă. Jhala înseamnă final şi ea încheie prima parte a prezentării, în care tabla nu este prezentă. În jhala structurile şi combinaţiile ritmice sunt executate cu o mare viteză, ceea ce creează senzaţia de flash sau de scânteie şi sentimentul de extraordinar sau de inefabil.

 

Alte două compoziţii tradiţionale:

Vilambit: este o parte lentă, având o structură de bază fixă într-un ciclu ritmic de 16 timpi. Artiştii creează spontan în faţa publicului sofisticate variaţiuni ale aceluiaşi material melodic, având viteze şi ritmuri diferite. Improvizaţia lor are caracterul unui dialog între instrumente.

Drut: are un tempo mai alert. Există de asemenea o structură compoziţională fixă, în acelaşi ciclu ritmic Teental de 16 timpi. Rolul principal în compoziţie revine creativităţii artiştilor.

Toate părţile ce compun un Raga sunt menite a pune în evidenţă măiestria şi creativitatea interpreţilor, care pe o structură restrânsă şi fixă de sunete clădesc un univers de sentimente şi culori.

 

Shri Mataji Nirmala Devi, fondatoarea Sahaja Yoga, spunea despre muzica indiană și despre muzicieni:

 

- „Muzica s-a născut din iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi este menită a-L venera pe Dumnezeu. Această muzică indiană va uni cândva lumea… dacă spiritul ei pur va fi păstrat."
- "O muzică autentică revarsă valuri de vibraţii. Arta pe care ar trebui să o apreciem este arta care dă vibraţii."
- "Artiştii sunt cele mai minunate flori ale creaţiei, cele mai dulci vise ale Creatorului și cea mai preţioasă componentă a societăţii.”

 

Arun Apte - Rag Shyam Kalyan pentru Muladhara

'ResponsiveMedia' plugin by Geoff Hayward.

 

Genuri muzicale

 

Genul bhajan s-a dezvoltat începând cu secolul al XII-lea, în nordul Indiei. Bhajan se traduce prin "cântec". Versurile reprezintă un element structural de primă importanță pentru acest gen, muzica fiind modelată pentru a purta mesajul cuvintelor. Versurile multor bhajanuri au fost scrise cu sute de ani în urmă de mari sfinți ai Indiei: Tukaram, Tulsidas, Gyaneshwara, Kabir; altele au fost compuse de reputați poeți contemporani: Tagore, H.P. Salve (Belous), rev. Tilak.

Genul qawwali a pătruns în India în secolul al XI-lea, venind din Persia. Marele mistic sufi Kwaja Moinuddin Chisti a introdus acest gen în ordinul său, numindu-l suma. Adevărata înflorire și desăvârșire a genului are loc în secolul al XIV-lea și este datorată marelui sfânt, poet și muzician indian Amir Khusro, care a transformat genul suma numindu-l qawwali și îmbogățindu-l cu principiile muzicii clasice indiene.

Termenul de qawwali derivă din cuvântul arab qaol, care semnifică "axioma" sau "adevăr devenit lege". Qawwal este numit cel care cântă qawwali, solistul principal care enunță în fraze poetice adevărul revelat al profeților și laudele aduse lui Dumnezeu. Enunțul său este apoi reluat de cor, ceea ce întărește și dă greutate mesajului.

Qawwali implică un grup mai mare de interpreți: soliști vocali, cor și instrumentiști. Pe lângă instrumentele de percuție tradiționale, este folosit și talis - bătutul din palme - care conferă genului o notă specifică, aducând ritmului un plus de forță. 

CHEIA SUNETELOR - ”MUZICA INDIANĂ” - articol din revista ”Yoga Spontană” - nr. 1