CHEIA SUNETELOR - ”MUZICA INDIANĂ”

  Ar fi mai potrivit să vorbim despre muzicile continentului indian, căci aspectele sale sunt, ca şi imaginea ţării, foarte numeroase şi variate.

Pentru a simplifica, vom distinge patru mari stiluri, cele mai populare şi cele mai cunoscute în afara Indiei:
- muzica clasică din Nord
- muzica clasică din Sud
- cântecele devoţionale numite bhajanuri
- ghazaluri şi cântece populare

Originea

Muzica clasică îşi are originile la începutul civilizaţiei indiene însăşi, cu câteva mii de ani înaintea erei noastre. Unele raga indiene sau unele taluri (adică melodii sau ritmuri de bază) s-au transmis în timp pe cale orală şi sunt cântate şi astăzi. Venirea marilor prinţi mongoli din Evul Mediu a dat acestei forme muzicale audienţa şi interesul pe care le au şi astăzi. Într-adevăr, fiind mari amatori de muzică, au ştiut să protejeze pe cei mai mari artişti şi să favorizeze crearea de forme şi ritmuri noi.

Cântecele devoţionale sau bhajanuri există în India de când există credinţa şi fervoarea religioasă populară, neîncetat revigorate prin apariţia, în special în Evul Mediu, a marilor poeţi compozitori cum sunt: Kabir, Tukaram,Namadev, Gyaneshwara, Tulsidas etc. Aceste cântece se inspiră de asemenea din episoadele ce evocă marile momente ale civilizaţiei hinduse ca de pildă Ramayana (aproximativ cu patru mii de ani înaintea erei noastre) sau Bhagavad Gita, cartea sfântă a hinduşilor.

Ghazalurile şi alte cântece populare fără legătură cu divinul sau cu credinţa sunt mai recente şi constituie un fel de muzică "pop" a Indiei. sunt cântece de dragoste, povestesc viaţa cotidiană cu întâmplările ei.


Muzica şi credinţa


Ideea de Dumnezeu şi aceea a existenţei Sale este omniprezentă în muzica indiană clasică. Toate melodiile sau ritmurile sunt tot atâtea mijloace pentru muzician de a atinge unirea cu Divinul prin instrumentul său, unire care se realizează şi din partea auditoriului receptiv.

Raga este forma melodică de bază care este întâlnită în muzica indiană. Fiecare raga este dedicată câte unuia din numeroasele aspecte ale Divinului care se poate regăsi în mitologia clasică. Se consideră că muzicianul, prin calitatea interpretării sale, prin sensibilitatea şi tehnica sa, place (dobândeşte harul) aspectului divin invocat prin raga, de asemenea şi auditoriul său care posedă calităţi spirituale, iar în felul acesta omul se poate apropia de Dumnezeu.

Principalele diferenţe între muzica indiană clasică şi muzica occidentală clasică

Dacă ascultăm Mozart, Bach sau alţi compozitori de muzică occidentală clasică, ne dăm seama că multe asemenea creaţii cer o orchestră care presupune un mare număr de interpreţi (instrumentişti).
În muzica clasică indiană, formaţiile cele mai frecvente sunt alcătuite din maximum trei muzicieni: un solist, un percuţionist şi un instrumentist care dă tonica, nota fundamentală permanentă. Nu există compoziţii pentru orchestre mari.

Toată muzica occidentală clasică este scrisă adică e compusă de compozitor pe o partitură şi poate fi interpretată de către un muzician care ştie să citească partitura. În general nu e loc pentru improvizaţii şi fiecare măsură este scrisă de la prima până la ultima.

Muzica indiană clasică nu e scrisă şi marea ei originalitate vine din importanţa majoră pe care o dă improvizaţiei. Improvizaţie structurată în jurul unei game şi al unui ritm precis, dar foarte liber în acest cadru. De exemple, aceeaşi raga interpretată de doi muzicieni diferiţi va fi întotdeauna adaptată în partea ei improvizată, după sensibilitatea fiecărui interpret.

În muzica occidentală clasică, chiar dacă două versiuni ale aceleaşi opere pot fi diferite ca tempo, ca supleţe sau culoare, simfonia a IX-a de Beethoven va rămâne mereu simfonia a IX-a, Recviemul de Mozart, de asemenea.
În muzica indiană clasică nu există partitură scrisă în ceea ce priveşte interpretarea.

Forma muzicii

Fiecare raga este o gamă făcută, în cea mai mare parte a timpului, din şapte note precise, invariabile. Fiecare muzician, când şi-a ales raga, propriul model muzical, trebuie să se menţină pe toată durata interpretării în tonalitatea de plecare şi să improvizeze pornind de la notele din care este alcătuit modul ales.

Printre cele mai populare şi mai cântate se află, de exemplu, Raga Bhairavi.

Ritmul însuşi urmează aceeaşi logică cu ceea ce se numeşte un tal, adică o formulă ritmică cel mai adesea interpretată la tabla (instrument de percuţie).
Într-o structură foarte precisă, atât la nivelul tempoului, ca şi al numărului de timpi pe măsură, muzicianul este liber să improvizeze după inspiraţie dar şi ca acompaniator în funcţie de inspiraţia celuilalt. Armonia dintre cei doi este aceea care face frumuseţea şi bogăţia raga.

Talurile cele mai cunoscute sau cele mai folosite sunt:
- Tintal în 16 timpi
- Ektal în 11 timpi, etc.

Bineînţeles, fiecare muzician poate compune noi raga şi un interpret cunoscut nu va putea fi recunoscut drept un adevărat maestru decât atunci când va avea la activul său un număr de compoziţii recunoscute, noi raga care să facă din el un artist complet.

Se poate spune că în muzica occidentală, forma muzicală ce se apropie cel mai mult de muzica indiană este jazz-ul, care este supus unor forme similare şi rămâne o muzică dominată de improvizaţie.

În raga, se regăseşte această formă:
Expunerea temei
Improvizaţie-temă-final

De-a lungul micilor bucăţi pe care le putem asculta, se poate vedea modul în care instrumentistul începe prin a expune singur notele principale din raga, apoi creează o melodie proprie cu aceste note.

Apoi se întâlneşte, pe calea notelor, cu percuţionistul şi începe improvizaţia, reluând uneori, la intervale regulate, melodia dată din start. Apoi, tempoul se accelerează şi sfârşitul devine mai "orchestrat"; este adesea o formulă ritmică studiată şi interpretată de cei doi muzicieni împreună.

Instrumentele cele mai cunoscute şi interpreţii lor celebri

- cu coarde:
- sitar (Debu Chaudari)
- sarod (Amjad Ali Khan)
- chitară (Vishwa Mohan Bhatt)
- vioară (Prabhakar Dhakda)
- santoor (Taruhu Battacharya)
- sarangi (Ram Narayan)

- de suflat:
- shehnai (Bismillah Khan)
- flaut (Rajendra Prasana)

- de percuţie:
- tabla (Kuman Bose)
- mridangham şi ghatam

Cântecul

Tehnicile vocale foarte complexe folosite în cântecul clasic indian fac din el unul din elementele cele mai prodigioase ale muzicii vocale în general.
Interpretat în special de solişti, repertoriul este, ca şi pentru instrumente, cel al raga vechi şi noi, pe notele cărora sunt adaptate cuvinte de devoţiune.

Se află, de asemenea, în fiecare raga, o parte mai ritmată în cursul căreia interpretul anunţă, cântându-le, notele pe care le execută, amintind formula numită "scat" folosită de cântăreţii de jazz.
Vocea este instrumentul major în muzica indiană şi mai multe din instrumentele citate mai sus serveau odinioară numai la acompaniamentul cântecului. Ascultaţi de exemplu: "Purshotamdas Jalota".

Bhajanurile sau cântecele devoţionale

Am analizat cântecul la urmă pentru a putea face trecerea la acest mic capitol al bhajanului, în care cântecul este elementul principal.

Cântăreţul sau cântăreaţa sunt acompaniaţi cel mai adesea de instrumentele menţionate mai sus: mai adăugăm unul foarte popular, armoniul, un soi de pian mic, dar ca instrument de suflat, al cărui sunet seamănă puţin cu acordeonul.

Aceste cântece glorifică toate aspectele Divinului în mitologia Indiei şi sunt adresate Divinului însuşi. Ele sunt destinate, de asemenea, să trezească credinţa omului obişnuit care, tracasat de grijile cotidiene, a pierdut conştiinţa existenţei şi a frumuseţii lui Dumnezeu.

Ele sunt baza muzicală a tuturor ceremoniilor şi manifestărilor religioase în India şi sunt compuse în hindi, marathi sau alte dialecte regionale din numeroasele care există în India (urdhu, panjabi, tamul, etc.)

Vă recomandăm să ascultaţi formația "Nirmal Sangeet Sarita"  ("Glow of love": "Na ti chaalke...", "Apne dilme").

Kabir