”ORIENTALISMUL LUI BRÂNCUŞI”

           Simbolurile primare de origine orientală în opera lui Brâncuşi

  Stâlpul, Oul, Pasărea, Cuplul, Ţestoasa, teme dominante în universul plastic brâncuşian fac parte dintre simbolurile primare ale lumii întrucât sunt prezente din preistorie pe tot teritoriul Eurasiei, în Africa, Australia şi chiar America precolumbiană. Brâncuşi le-a descoperit însă în formele arhetipale indiene, pe baza cunoaşterii adânci a folclorului românesc şi a artei noastre tradiţionale. De ce atât Brâncuşi cât şi Eminescu s-au apropiat cu atâta aviditate şi interes de cultura indiană? Ambii, artişti de geniu, au găsit în gândirea simbolică indiană, exprimată în textele vedice acele sensuri profunde care stau la temelia gândirii arhaice a popoarelor şi deci şi a poporului nostru.

Originalitatea lui Brâncuşi care-l singularizează în ansamblul generaţiei sale, constă în felul în care el concepe noul: spre deosebire de colegii săi, preocupaţi să descopere un limbaj inedit şi personal, Brâncuşi nu concepe noul ca o gândire a unui limbaj original, ci ca o regăsire a celui originar. Pentru el, deci, originalul înseamnă descoperirea originarului: "ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut" - scria marele artist.

Se ştie afinitatea lui Brâncuşi pentru lumea indiană. S. Geist vorbea de fascinaţia exercitată asupra operei lui Brâncuşi de piesele orientale expuse în muzeul Guimet pe care artistul român îl frecventa cu aviditate prin 1904-1907. Acest contact a lăsat, se pare, o amprentă în unele opere celebre ca Domnişoara Pogany sau Sărutul. Sunt cunoscute, de asemenea, pasiunea lui Brâncuşi pentru poetul tibetan Milarepa şi mai ales pentru biografia acestuia, care semăna întrucâtva cu a sa, ca şi proiectul templului buddhist de la Indore, care l-au adus pe Brâncuşi în 1937 chiar pe pământul Indiei. Năzuinţa către absolut ca stil al culturii şi al artei se întruchipa major în acest colţ al lumii. "Nicăieri nu vom surprinde aşa de aproape tendinţa spre absolut ca în cultura indică" - spunea Lucian Blaga. După Eminescu, Brâncuşi şi Blaga, Mircea Eliade va întâlni India în acelaşi context al structurilor simbolice. Deşi a aparţinut unei generaţii care punea accent pe specificul naţional al creaţiilor folclorice, Mircea Eliade a înţeles că ceea ce ne este propriu şi ne diferenţiază în contextul european aparţine în fapt unui anumit fond tradiţional de valori universale. El semnalează nevoia cercetării gândirii simbolice pentru o valorificare a stratului folcloric al culturii noastre "incontestabil superior tuturor". Interesant este că proiectul templului din Indore, formele plastice propuse de Brâncuşi, multe din ele inspirate din folclorul românesc, intrau în perfectă concordanţă cu tradiţia sacră a arhitecturii indiene.

Marile teme ale sculpturii brâncuşiene pe care le-am amintit participă la câmpul simbolic al reprezentărilor cosmogonice, prezente în textele vedice. Imaginile actului cosmogonic exprimă paradoxul trecerii de la unitatea absolutului infinit la pluralitatea şi finitudinea lumii noastre. Actul transcenderii este reparcurgerea, în sens invers, a drumului pe care s-a desfăşurat cosmogonia: individul căzut în timp şi în finitudine, caută să dobândească starea de unitate şi plenitudine a fiinţei precosmogonice. Pentru Brâncuşi, realitatea adâncă a lumii era "naturalitatea", gândirea alegorică, esenţa ascunsă în material. Raportarea formei plastice atât la esenţă cât şi la simbol îi impune lui Brâncuşi soluţii originale. Pentru a scoate esenţele din invizibil nemanifestat şi a le transpune într-un vizibil străin de apartenenţele empirice, autorul a ales soluţia transpoziţiei lor în tipare simbolice. A ales de pildă ovoidul impunându-l ca formă peste chipul omului, peste trupul păsării sau ţestoasei. Prezenţa simbolului cosmogonic în înfăţişarea oricărei entităţi, face ca esenţa cosmică să se confunde cu esenţa entităţii. Pentru prima oară în arta europeană se realizează unitatea acestor două esenţe, prin tendinţa spre absolut, "spre stihial, a artei brâncuşiene", având drept valori dominante simbolicul, abstractul, stilizatul.

Să încercăm să pătrundem în hermeneutica brâncuşiană oprindu-ne doar la cea mai celebră şi discutată capodoperă brâncuşiană: Coloana fără sfârşit.

Coloana fără sfârşit este, aşa cum arăta şi Mircea Eliade, o imagine a Axei lumii (axis mundi), temă mitică, reperabilă în preistorie, de care artistul a luat cunoştinţă prin intermediul "Coloanei cerului" din folclorul naţional românesc. La indieni există stâlpul cosmic (Stambha sau Skambha), stâlpul ritual (Yupa), stâlpul casei (Sthuna), cu precise echivalenţe şi în arta noastră. În Rig-Veda se vorbeşte de stâlpul de aur (la noi copacul de foc), care străbate vertical întunericul precosmogonic, închipuind lumina solară din care ia naştere viaţa, lumea şi absolutul. Un descântec românesc cuprinde o invocare a soarelui: "zvârle raze pe pământ/stâlpi de aur să se facă". Metalizarea galbenă a Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi de la Târgu Jiu se raportează la această coloană sau copac de foc prezent şi în textele vedice şi în folclorul nostru.

Tema arhaică universală a coloanei a supravieţuit pe teritoriul nostru ca nicăieri în Europa prin participarea noastră neîntreruptă la edificiul spiritual al neoliticului. Continuitatea noastră istorică într-un spaţiu, marcat de cea mai veche şi puternică cultură a neoliticului din Europa, explică de ce cultura noastră sătească păstrează mai viu ca oriunde simbolul coloanei cosmice, care este mai vechi decât simbolul arborelui vieţii aparţinând unei mitologii vegetale legate de începuturile culturii agricole de care vorbea Romulus Vulcănescu. Nici copacul de foc nu se identifică cu coloana infinită, aşa cum precizează P. Mus: "Nu există decât mitul cosmic, ordinea cosmică pe care soarele nu face decât să o reflecteze". Coloana fără sfârşit brâncuşiană nu trebuie să fie asimilată copacului de foc, şi diverselor tipuri de "stâlpi" care marchează crugul soarelui şi al timpului cosmic (stâlpii echinocţiali).

Coloana brâncuşiană este simbolul drumului ascensional spre infinit, simbol asociat cu al păsării de aur (măiastra) sau al săgeţilor prezente în Upanişade ca o reprezentare a omului către absolut, care este un drum al Sinelui (Atman) către Marele Sine (Brahman).

Prof. dr. Tudor Opriş

 

Related Articles