MARI SFINŢI AI ORIENTULUI - ”SHRI RAMANA MAHARISHI”

  Tiruvannamalai (Arunachala, în sanskrită) este unul din cele mai sfinte locuri de pelerinaj ale hinduşilor, întrucât Dumnezeu este venerat aici sub forma Luminii. Odată pe an torţa sfântă se aprinde pe culmea dealului şi mii de oameni merg acolo să vadă lumina şi să o adore. Dar locul este, în tot cursul anului, o oază internaţională a chemării spirituale, datorită prezenţei aici a lui Maharishi Ramana, flacără vie a realizării lui Dumnezeu (1).

El a sosit la Arunachala pe când avea vreo zece ani şi nu a mai părăsit acest loc de mai bine de o jumătate de secol. Însuşi numele de Arunachala constituia o chemare imperioasă către Divin şi el nu a făcut altceva decât să asculte acea chemare. O stare elevată lipsită de ego s-a pogorât asupra lui; şi odată venită, nu l-a mai părăsit. La drept vorbind, aceasta nu e o stare ca multe alte stări ale experienţei: ea nu vine, nici nu apare la un moment dat. Este o stare eternă (sahaja sthiti). Datorită avidya (ne-ştiinţei) omul nu o recunoaşte. Iar când avidya dispare, natura luminoasă a Sinelui începe să strălucească. Este ceea ce Vedanta numeşte moksha. Nu e o experienţă posterioară morţii. Continuitatea existenţei trupului nu e incompatibilă cu eliberarea. Obstacolul în calea realizării este numai identificarea sinelui cu ego-ul. Când acest obstacol a fost înlăturat, devii jivan-mukta, eliberat în timpul vieţii. Din Scripturi aflăm de atâţia sfinţi. Dar în Maharishi avem un jivan-mukta contemporan, un comentariu viu asupra celor mai sublime texte din Vedanta.

Multe afirmaţii din Scripturi, de pildă cele din Bhagavad-Gita despre a concepe inacţiunea în acţiune si acţiunea în inacţiune, rămân obscure dacă nu venim în contact cu înţelepţi asemenea lui Maharishi. Aparent, Shri Ramana pare să acorde interes celor ce se întâmplă în jurul său. Până şi creaturile aparţinând speciilor subumane îi reclamă atenţia. Dar toate aceste moduri de acţiune sunt realizate fără cel mai mic ataşament faţă de ele. De fapt, ele nu sunt câtuşi de puţin acţiuni, deoarece sunt golite de egoism; nu rămâne decât coaja, şi aceasta numai pentru noi, cei ce privim.

Nimic nu pare să afecteze această Stâncă a Erelor. El stă ca un martor la tot ce se întâmplă departe şi în apropiere. Deosebirile între înalt şi umil nu au pentru el nici un sens. Cei ciudaţi şi străinii care îl vizitează se simt complet dezarmaţi şi liberi chiar de la prima vedere. Poţi fi străin altuia sau să pari ciudat; dar cum poţi deveni străin pentru tine însuţi ? Maharishi care a trecut dincolo de hotarul individualităţii, se simte, în mod natural şi lipsit de efort, una cu totul, dacă putem folosi asemenea vorbe sărmane. Asemenea pandit-ului din Gita, el priveşte la toţi în mod egal: la cel de naştere aleasă şi la cel născut umil, la vacă şi la elefant, la câine şi la cel ce îl mănâncă. Aceste clasificări pot avea înţeles pentru noi, care suntem prinşi în plasa diferenţelor. Pentru el care l-a văzut pe Brahman cel fără dualitate, care este sama, acelaşi, nu există pluralitate, nu există deosebiri.

Tămăduitor al sufletelor

Este o experienţă încântătoare şi unică să stai în prezenţa lui Maharishi, şi să te cufunzi în strălucirea totală a ochilor săi beatifici. Poţi merge la el cu un puhoi de îndoieli şi de întrebări, dar foarte adesea se întâmplă ca aceste gunoaie ale minţii să moară şi să fie arse până la cenuşă de îndată ce te aşezi ghemuit dinaintea înţeleptului. Dobândeşti atunci o mostră a acelei stări originare, pure, despre care vorbesc Upanishadele, când nodul inimii este tăiat şi toate îndoielile se risipesc. Dăm înapoi şi observăm cum cursul mental turbulent se linişteşte şi dobândeşte o reflectare netulburată a Spiritului luminos în sine. Ceea ce unii reuşesc să atingă după un curs prelungit de disciplină yoghină, se obţine cu o mare uşurinţă şi fără efort în vecinătatea lui Maharishi. Este adevărat, această experienţă nu poate dura mult. Te reîntorci în lume şi eşti înghiţit din nou de murdăria lumească. Dar cu toate acestea, amprenta spiritualităţii care a fost dobândită nu se mai şterge. Rareori se întâmplă ca cei ale căror adâncuri ale sufletului au fost stârnite de privirea sublimă a înţeleptului, să nu mai aibă dorinţa de a reveni la el pentru a primi o nouă invitaţie a Eternului.

Adeseori oamenii se duc la el în speranţa că prin darshan-ul (contemplarea) lui li se vor împlini dorinţele. Dar curând descoperă propria lor prostie în a pretinde plăceri evanescente, atunci când îi aşteaptă nepieritoarea Beatitudine. În loc să devină nemulţumiţi că speranţele nu le sunt îndeplinite, devin recunoscători că au fost salvaţi de la amăgire şi capcană. Lui Natchiketas, de care vorbeşte Katha Upanishad, i s-au oferit de către Yama (zeul morţii) toate plăcerile tuturor lumilor în locul cunoaşterii Sinelui pe care o ceruse; dar băiatul, care era un adevărat fiu al spiritualităţii, a refuzat să se lase ispitit de acceptarea plăcerii în locul a ceea ce era cu adevărat bun. Maharishi, care pentru noi este personificarea Binelui suprem, transmută pasiunile şi dorinţele noastre josnice în mokshakama şi dorinţa puternică de eliberare.

Sunt alţii care se duc la Maharishi în curiozitatea de a afla de la el remediul universal pentru toate relele lumii. Ii cer soluţia împotriva sărăciei, analfabetismului, bolii, războiului etc. Religia lor este reforma socială, şi ceea ce urmăresc este restructurarea societăţii. Işi înveşmântează întrebările în diferite chipuri: ce mesaj are Maharishi să-i transmită reformatorului social ? Nu e oare datoria fiecărui cetăţean luminat să lupte pentru ameliorarea situaţiei aproapelui? Când sărăcia şi ruina sunt aproape, poate cineva cu o inimă simţitoare să stea impasibil fără să încerce să facă ceva pentru bunăstarea omenirii ? Răspunsul invariabil pe care îl dă înţeleptul tuturor celor care pun asemenea întrebări este: "Ti-ai reformat mai întâi Sinele ?" Se întâmplă foarte adeseori ca aşa-zisul serviciu social să nu fie decât o gratificare a ego-ului. În multe din cele ce trec drept altruism există un sâmbure de egoism. Aceste servicii nu-l binecuvântează nici pe servitor, nici pe cel servit. Mândria celui dintâi creşte, şi demoralizarea celui din urmă devine completă. Precursor al binelui este numai acel serviciu care contribuie la reducerea ego-ului. Si influenţa ego-ului nu poate fi micşorată decât atunci când ştim, chiar şi de departe, că ego-ul nu este Sinele, că el este doar pseudo-sinele răspunzător de tot răul şi mizeria lumii, şi că fericirea finală şi durabilă poate fi obţinută numai când cauza fundamentală a ego-ului, adică ignoranţa, se risipeşte. Si astfel, dacă nu cauţi să-ţi cunoşti adevăratul Sine, nu poţi aduce un real serviciu societăţii. Reforma trebuie să înceapă cu tine însuţi. Cel care se află pe drumul cel bun face un serviciu aproapelui pentru ca ego-ul său să poată fi curăţit, să devină atenuat şi gata de a fi abandonat. Iar cel care realizează Sfârşitul şi a devenit jivan-mukta lucrează, sau mai exact pare să lucreze pentru ca lumea să poată fi salvată (loka-sangraha). Astfel, introspecţia se află la temelia adevăratului serviciu; iar cunoaşterea Sinelui reprezintă apogeul său.

Nici un nou mesaj

Înţeleptul de la Arunachala nu are un nou mesaj pentru umanitate. Ceea ce el ne învaţă prin tăcere mai mult decât prin cuvinte, este evanghelia fără de vârstă a Vedantei. Shankara citează în a sa Sutrabhashya un text Sruti in care se afirmă că atunci când se apropie de Badhva pentru a-l învăţa, înţeleptul Bashkali stă tăcut, şi fiind mereu întrebat spune: "Am spus deja adevărul, dar tu nu l-ai înţeles: Sinele este liniştit (upasanta)". Învăţătura lui Maharishi este exact ca a acelui înţelept din Upanishade. El vorbeşte arareori. Adâncimile Spiritului sunt atinse în liniştea tăcerii. Vorbele şi gândurile nu ne pot duce prea departe. Chiar cuvintele Scripturii ne sunt de ajutor până la un punct; şi acolo ele trebuie să înceteze. Se spune despre tânărul Dakshinamurti că şi-a învăţat discipolii mai vârstnici în limbajul tăcerii. Tot aşa, Maharishi vorbeşte uneori. Dar el îi previne totodată pe interlocutori că atât întrebările cât şi răspunsurile aparţin domeniului avidya (ne-ştiinţei) deşi cele din urmă servesc drept jaloane către lumina înţelepciunii. Îndoielile vor asalta gândirea atâta vreme cât durează gândirea. Numai atunci când se realizează starea fără gânduri (amani bhava), toate îndoielile minţii şi întrebările inimii se vor topi precum ceaţa dinaintea soarelui care răsare.

Învăţătura lui Maharishi poate fi exprimată aforistic astfel: "Caută să-ţi cunoşti Sinele; iar cunoaşterea te va face liber". Chandogya Upanishad înregistrează povestea lui Narada, maestru al multor ştiinţe şi arte, mergând la Sanatkumara şi mărturisindu-i că este lovit de supărare, deşi era foarte învăţat. El ştia că toată învăţătura sa nu valorează nimic şi că doar cunoaşterea Sinelui îl poate salva. Aşa că s-a apropiat de Sanatkumara cu rugămintea: "Ajută-mă să trec oceanul supărării". Şi a primit de la el înţelepciunea despre Marele, adevăratul Sine. Suprema poruncă a Scripturii este "cunoaşte-ţi Sinele" (atmanan viddhi). Maharishi a spus de nenumărate ori că atma-vichara este o cale sigură şi fără greş pentru eliberare. Alţi sadhana pot ajuta în acest proces mai mult sau mai puţin îndepărtat. Numai jnana este ceea ce trimite direct la moksha.

Atma-vichara

Aceasta este esenţa concepţiei Advaita-Vedanta. Si motivul este că moksha este natura eternă a Sinelui, şi nu ceva care este nou dobândit sau săvârşit. Nici o operaţie, fie a trupului, fie a minţii, nu aduce eliberarea. Statutul pururi liber al Sinelui nu este recunoscut datorită ignoranţei care învăluie adevărul şi proiectează neadevărul. Când această ignoranţă este înlăturată ne dăm seama de natura eternă sub forma Sinelui non-dual, necondiţionat. Ceea ce realizează înlăturarea ignoranţei este înţelepciunea. Iar ceea ce bătătoreşte calea către înţelepciune este Atma-vichara.

Interogaţia: "Cine sunt eu ?" nu trebuie privită ca un efort mental pentru a înţelege natura gândirii. Principalul său scop este să "concentreze întreaga gândire asupra sursei sale". Izvorul psihozelor este "eul". Ceea ce se realizează în introspecţie este să mergem împotriva curentului mental, în loc de a alerga paralel cu el, iar în final să transcendem sfera modificărilor mentale. Pentru noi este relativ uşor să ne desprindem de falsele identificări, dar cu ego-ul este dificil să luptăm. Aşa cum spune Panchapadika, un comentariu asupra Sutrabhashya a lui Shankara: Eul este prima suprapunere peste Sine. Straturile exterioare ale ignoranţei se pot înlătura cu uşurinţă. Dar ultimul este greu de sfâşiat. Cel mai bun mod de a-l îndepărta este să-l tragem în jos la sursă. Când aici se află conştiinţa sursei, care este Sinele, ego-ul dispare. Si când "eul" a fost străbătut prin jnana, nu mai există robie şi în consecinţă supărare.

Moksha

Încetarea sau neîncetarea existenţei corpului nu are nimic a face cu eliberarea. Trupul poate continua să existe şi lumea continuă să apară, ca în cazul lui Maharishi. Aceasta nu contează câtuşi de puţin pentru Sinele care a fost realizat. După cum spune Shankara: "Nu e nevoie să ne certăm dacă cel ce cunoaşte pe Brahman îşi poartă sau nu corpul în acelaşi timp ? Cum poate alt obiect al propriei experienţe, să realizeze în inimă cunoaşterea lui Brahman şi corpul lui să continue a exista ?" Cu adevărat nu există nici corp şi nici lume pentru el: există numai Sinele, Existenţa eternă (sat), Inteligenţa cu lumină proprie (cit), Beatitudinea inexprimabilă (ananda).

Exemplul lui Shri Ramana este unic deoarece el nu a citit mai întâi ca pe urmă să experimenteze. La el experienţa a venit prima; şi numai apoi a aflat dovada coroborativă în textele Scripturilor. Pentru o lume necredincioasă care e nerăbdătoare şi doreşte să îşi ardă cărţile sfinte, Shri Ramana oferă mesajul că adevărata Carte a Vieţii se află în noi şi că dacă ne întoarcem către ea şi-i consultăm paginile, ea ne va deschide o panoramă mai presus de vis conducând la fericirea fără margini şi la beatitudine.

Dr. T.M.P. Mahadevan

(1) articolul a apărut în anul 1950; între timp, marele sfânt a părăsit acest pământ.