Istorie - ”RĂDĂCINI SPIRITUALE STRĂVECHI ÎN DACIA”

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualităţii în antichitatea atât de puţin cunoscută a locuitorilor acestor ţinuturi, se dovedeşte deopotrivă pasionantă, dar şi generatoare de riscuri; ne referim mai cu seamă la ispita, care i-a încercată pe mulţi, de a luneca pe o pantă patriotardă. Încercând să evităm această greşeală, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinţă în materie.

Este neîndoios că atât Mircea Eliade, cât şi mai puţin celebrul Vasile Lovinescu, au fost nişte autentici cărturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoaştere iluminată, deoarece nu au fost capabili să ajungă la esenţă, în pofida unor intuiţii surprinzătoare, dar rămase fără finalitate, ori conducând la piste false.

Desigur, între cei doi autori există deosebiri marcante. Este suficient să observăm rigoarea lui Eliade, îmbinată cu prudenţa caracteristică omului de ştiinţă, atunci când avansează ipoteze, şi să o comparăm cu înclinaţia vădită către speculaţie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale căutări, pe terenul primejdios al unor aserţiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă nu putem fi de acord cu exegeţii care îl considerau un iniţiat ("Cuvânt înainte" la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Cartea Românească, Bucureşti 1993, p.9). Și aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurările l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenţă a unui fals maestru, ale cărui preocupări theosofice şi-au pus amprenta nefastă pe opera discipolului român, ce a vădit deopotrivă înclinaţii către ocultism şi alchimie. Consecinţa a fost alterarea capacităţii acestuia de a discerne între Adevăr şi falsa cunoaştere. Cele arătate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondială, pe când visătorul Lovinescu a rămas apreciat doar de o clientelă îngustă de intelectuali, pe care i-au apropiat afinităţi comune.

* * *

CADRUL GEOGRAFIC ŞI ISTORIC


În anii 1936-1937, o revistă pariziană avea să publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboréene. Destinul ciudat al lucrării va face ca ea să fie republicată (în Italia şi apoi în Franţa) după o jumătate de veac, iar în ţara de origine, de data asta sub adevăratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).

Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea "marea migraţie hiperboreană", înţelegând prin aceasta "o coborâre din indistincţia polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului".

S-a considerat că, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualităţii avansate, de la nord către sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polară, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontală, ce urmărea paralela nordică de 450 (deci mediana dintre pol şi ecuator), având în extrema vestică pe celţi, iar la răsărit China şi Japonia. Cercetări arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea oraşului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveală morminte, resturile unor coloane de 20 m înălţime şi numeroase obiecte de ceramică Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existenţei în Japonia a unei străvechi şi dezvoltate civilizaţii, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgică sau cea sumeriană (România liberă, 4 martie 1995, p.7). Cât despre meridianul de 450 al dezvoltării spiritualităţii, acesta corespunde, după cum se va vedea mai jos, uneia din principalele direcţii de răspândire a limbilor indo-europene.

Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la răscrucea acestor două axe ale spiritualităţii. Nu se poate nega faptul că acest teritoriu prezintă o serie de caractere specifice, care îl singularizează de rest. Forma sa, aproximativ rotundă, este în mod natural delimitată (aşa cum în vechime era delimitată incinta sacră de spaţiul profan), prin cursurile Dunării la sud, al Tisei la vest şi al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna şi Pingala, asupra cărora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrită prin cuvântul "nadi" ce înseamnă "râu" şi corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati şi Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugerează că în mijlocul lor se află o insulă. De altfel, România e considerată a face parte - în geografia subtilă admisă de Sahaja Yoga - din "vidul" planetar, în sanskrită Bhavasagara sau Oceanul Iluziilor.

Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioară centrul spiritual şi administrativ al Daciei, adică platoul transilvan, se ridică din întinsul câmpiei, asemenea unei insule, străjuite de cel de-al doilea inel (interior) al munţilor Carpaţi şi al Apusenilor. Urmărind paralela 450 remarcăm că este singura proeminenţă ce domină imensa câmpie care se întinde de la Alpi până la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adăpostit in inima Carpaţilor reprezintă singurul ţinut definit de natură în mod geografic unitar.

Evoluţia istorică avea să confirme acest caracter special al teritoriului, căci el va rămâne o "insulă a latinităţii", dovedind, de fapt, menţinerea vechilor tradiţii (lingvistice, limba română fiind 70% latină, concomitent cu păstrarea caracterelor rasiale dacice, dar şi a spiritualităţii, după cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reuşit să altereze continuitatea acestei tradiţii, deşi au slavizat popoarele de la sud şi sud-vest de Dunăre precum şi pe cele din partea răsăriteană şi i-au hunizat pe cei din nord.

De pe poziţii pur speculative, Roxana Cristian şi Florin Mihăescu susţin că pe aceste meleaguri se proiectează constelaţia Dragonului, care corespunde lanţului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpaţii noştri şi coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principală a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se află centrul spiritual (op.cit., p.11).

Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o sută de formaţii tribale şi gentilice şi despre care Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari şi cele mai puternice şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura lor mult mai avansată; numele de geţi era folosit cu precădere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a arătat că ei formau acelaşi popor, "vorbind aceeaşi limbă" (Geografia VII, 3.13). Pliniu susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi neam.

După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (op. cit., p.18-20). Le prezentăm în ordine cronologică.

Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: "xánthon epeigen...es Istron elaúnon" (Olymp VIII, 47).

În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei (Argonautica II, 5.675).

Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (Carpaţi), până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său îl sfâşiară": "Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/ Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis/ Lustrabat, raptam etc." (Georgica IV, 5.517).

În cunoscutul său stil elegiac, poetul Ovidiu (43 î.e.c. - 18 e.c.) îşi deplângea exilul sub axul boreal, la stânga Mării Negre: "Vita procul patria, peragenda sub axe boreo/ Qua maris Euxini, terra sinistra jacet" (Tristia IV, 41-42) şi îi scria prietenului său Macro la Roma că îi vorbea în gând de sub axul boreal în ţara geţilor: "gelido...sub axe, inque getas" (Pontice II, 19. 40-45).

La începuturile erei creştine, marele geograf şi istoric Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului" (Geografia XI,6.2).

Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic":"Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).

Geograful Ptolemeu, activ între 127 şi 141 sau 151, amintea în Geografia (III, 10) de fortăreaţa dacică Piriboridava de pe Hierasus (Siret), numele indicând, după opinia lui Lovinescu, o cetate (dava) hiperboreană.

Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).

Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don şi Dunăre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": "Regiones quas praeterfuluunt Tanais et Ister, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas hyperboreos vocavit" (comentariul la Somnium Scipionis II, 7).

După cum vom avea ocazia să constatăm, Lovinescu nu ezită să se lanseze în speculaţii, pentru a putea concluziona: "pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată" (p.30).
În ceea ce ne priveşte, credem că sunt posibile alte argumente, care să susţină o aserţiune mai puţin ambiţioasă şi anume, că geto-dacii au avut personalităţi care atinseseră un elevat nivel de cunoaştere spirituală. Este tema pe care ne propunem să o dezvoltăm în viitorul articol al serialului nostru.

* * *

Unora dintre cititori li se va părea exagerată tentativa de a apropia tradiţia perpetuată la locuitorii acestor ţinuturi, de cele existente pe alte meleaguri, între care îndepărtata Indie. Pentru a le risipi orice rezerve, vom face apel la concluzia marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade: "Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient şi Mesoamerica, şi este, la rândul ei, validată de rezultatele obţinute în aceste arii culturale exotice" (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980, p.16 - prefaţă la traducerea românească, Chicago University, 25 noiembrie 1978).

Tot în sensul unei mai bune înţelegeri ale ipotezelor pe care urmează a le avansa, prezentăm, în încheierea acestui prim articolă, o scurtă incursiune în domeniul lingvisticii.

Studiile de specialitate au stabilit existenţa, acum opt mii de ani, a unei protolimbi din care a luat naştere familia limbilor indo-europene, vorbite azi de mai bine de jumătate din populaţia globului. În procesul de expansiune către apus, s-a stabilit că una din direcţiile de migraţie a ocolit pe la nord Marea Caspică şi a traversat actualul teritoriu al României, în timp ce alte trei, venind din Asia Mică, străbăteau zona dorică (Thomas Gamkrelidze, V,Ivanov, Pour la science nr.151, mai 1990, p.88-95).

În acest context, nu trebuie să ne surprindă prea mult că în ţara noastră pot fi întâlnite numeroase cuvinte similare (uneori până la identitate) cu cele din limba sanskrită. Vom menţiona aici numai unele toponime din cele mai cunoscute, precizând frecvenţa lor. În paranteză a fost indicat cuvântul sanskrit şi semnificaţia sa.

Agnita (Agni = foc); 2 Bala (Bala = copil); nu mai puţin de 22 Buda din care 3 au fost înglobate sau contopite, cu derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budeşti (Buddha = cel iluminat); 6 Crasna, 2 Criş, 3 Crişan, 5 Crişeni, fără a mai vorbi de cele 3 râuri Criş (Krishna = cel negru); Deva (Deva = zeitate); Ganaş (Ganas = armată de zeităţi inferioare slujindu-l pe Shiva); Gurueni (Guru = maestru); Linga (Linga = organul masculin, simbolul lui Shiva); Măhal (Mahal = palat; Maha = mare); 3 Maia (Maya = iluzie); Manu (Manu = părintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala = auspicios; este totodată numele unei planete şi, de asemenea, un alt nume al lui Kartikeya); Moacşa (Moksha = eliberare din ciclul reîncarnărilor); Nadis, Nadişa, Nadişu (Nadis = râuri; canale energetice ale corpului subtil); Parva (Parva = carte; Parvati = munteancă); Pria (Priya = plăcut, bun, drag); 3 Purani (Purana = vechi); 2 Racşa (Raksha = spirit malefic; demon); Rada (nu apare ca toponim, dar este un onomastic răspândit), Radila (Radha, dim.Radhika - consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu = unul din numele lui Rama); Răhău (Rahu = cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Rams, Ramsca, Ramscani (Rama = regele din Ayodhya, eroul epopeei Ramayana) - Lovinescu (p.41-42), furat de entuziasm adaugă aici Râmnic, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni care au, evident, alte origini; ba chiar susţine că "Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge" şi nu provin de la Roma (fără comentarii). Dar să reluăm firul: Sadău, Sadu (? Sada-Shiva = Dumnezeu cel Atotputernic); Salva (Salwa = ţară în vestul Indiei - Rajahstan; este şi numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita = soţia lui Rama); Sandra (Chandra = Luna); Siviţa (?dim. de la Shiva = zeitatea supremă) Roşiori de Vede, 3 Vedea (Veda = divina cunoaştere, ca scripturi sfinte); Vedanta (Vedanta = şcoală de filosofie derivată din Vede); Vrata (Vrata = penitenţă). Iar lista e departe de a fi completă...

Dan Costian 

 

Related Articles